Nu e ciudat cum există unii oamenii pe care i-ai văzut de două ori în viaţă şi simţi că există ceva între voi, că vă înţelegeţi de parcă aţi fi priteni din totdeauna? Nu e ciudat cum te poţi îndrăgosti de cineva doar pentru că a fost o dată bun cu tine? Adică într-un moment în care toată lumea părea să-ţi fie împotrivă cineva s-a găsit să-ţi lumineze puţin ziua, aşa, fără motiv... Nu e ciudat cum acel om pare desprins dintr-o romanţă de Minulescu şi uneori nici nu mai crezi că e real? Nu e ciudat cum acel om revine mereu să-ţi bântuie visele, în ideea unei mari iubiri care ar fi putut să fie dar n-a fost? Nu e ciudat cum îţi aminteşti fiecare moment ce are rol în povestea „voastră” de parcă s-ar fi întamplat mai devreme azi?... Nu e ciudat cum un om insignifiant din alte puncte de vedere poate să te facă să simţi că viaţa ta e specială doar pentru că el e prezent în ea?
M-am pus la biroul, de altfel rece, am apucat primul creion grafic la îndemână şi i-am verificat vârful. M-am apucat apoi să trag linii ample pe hârtia densă sperând să-ţi pot
surprinde chipul... Culmea: deşi în capul meu faţa ta era atât de clară nu reuşeam să o transpun pe hârtie. Era de parcă putem să îţi văd ochiul cu o expresie uşor speriată, căprui pătrunzător, buzele şterse, nasul conturat, gâtul osos şi părul rebel, chiar şi ploverul vernil care-mi place atât de mult, dar nu putem să le pun cap la cap... M-am enervat, am şters tot şi m-am apucat din nou să desenez.
...
Trecuse de ora doisprezece şi a trebuit să mă mulţumesc cu o schiţă ce măcar aducea a tine, deşi oribil proporţionată. Am împăturit-o şiret şi am plasat-o în buzunar cu gândul de a mai trage cu ochiul la ea uneori. Am ieşit pe balcon şi am privit oraşul prin stropii de ploaie... Of, ştii oare ce ai făcut prin sufletul meu?... Nu sigur habar n-ai...dar oare ai vrea să ştii? Oare să te caut într-o zi... ştii că pe toţi oamenii de care mi-a păsat cu adevărat i-am îndepărtat într-un fel sau altul... mi-e frică să nu păţesc şi cu tine la fel... Nu ştiu ce anume dar ceva admir la tine, deşi nu am avut timp să vorbim prea mult... nu ştiu de ce dar simplul gând la tine mi-aduce lacrimi în ochi... pari că-mi dai ceva din tristeţea ta... Am închis ochii şi m-am strâns lângă perete plângând încet... N-am să te am niciodată... - am şoptit eu vântului - nu-i aşa?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu