Stai!

Stai! Şi dacă stai destul nu va mai trebui să pleci...
Fii! Şi-atunci ai să titrezi tot ce au crezut oamenii până acum!
Mergi! Sub paşii tăi nisipul se va frânge în sticlă.
Priveşte! Realitatea se va topi pe scheletul imaginaţiei tale!
Expiră! Şi forma aerului va prinde înţeles pentru mine...
Rosteşte! Ecoul tău va înmărmuri clipa...
Iubeşte! Şi-ai să poţi să atingi vidul cu îmbrăţişarea.
Crezi! Şi atunci ai să ai toate verbele sub pana de la chitară...

Dormi!

Dormi!

Şi-apoi mai dormi puţin!
Lumea să curgă pe străzi şi tu să te speli de ei şi să vezi că sub straturi tu ai un suflet.

Zmeură

Nu ştiu de ce, dar sper şi cred că ai

... un sărut de zmeură zdrobită ...

Spirala

Ador iubirile imposibile.

Ruperea aceea interioară...

Două direcţii opuse ce te trag cu atât mai tare cu cât te îndepărtezi de ele...

Te sfâşii, deci simţi...

Şi-apoi trăgând toată persoana ta ruptă după tine te târâi până în mijlocul spiralei şi descoperi o linişte la care nu sperai... un calm surd, o apă neagră şi lină în care ştii că se ascunde ceva... nici nu mai speri... apoi o clipă te gândeşti că poate... te-ai înşelat şi fix atunci o undă îţi spune: e doar o chestiune de timp.

Ce credeai că special pentru tine o să se oprească timpul şi ai să afli cum?

Nimeni n-a ştiut vreodată.

Toţi trec prin spirală şi unii ies... cel puţin aşa îmi place să cred, că există şi o cale înapoi...

Erau trei şi o chitară

Erau trei: Un semi-zeu olimpian, un om sălbatic şi un copil. Copilul cânta angelic, dar scârţâit la o chitară bătătorită de sentimente, pe-o plajă pustie. Un suflet uscat de fată, trecu plictisit şi, uimit de zâmbetu-i extrem de senin, s-a oprit. S-a strecurat ilicit în compoziţia chitarei. S-a transformat în muză , s-a împărţit în 3 şi nu a fost destul pentru niciunul.

Semi-zeul olimpian nu mai vedea frumosul deşi, şi tocmai pentru că, era semi-zeu şi privea prin sufletul omului şi al zeului. Pe umerii lui nu apăsau doar alge şi scoici ci toate tainele lumii strânse într-un fir de nisip. Ochii lui nu pot fi priviţi de către niciun muritor fie el creatură a apei sau a nopţii sau a soarelui. Ieşit din valurile mării îşi aşeză piciorul pe nispul înzepezit şi-l cuceri.
Putea fi îmblânzit doar dacă o muză l-ar minţi iubindu-l şi ar putea să-l surprindă... Ar trebui să-i caute şi să-i găsească paradoxurile exacte la momentul potrivit... Semi-zeul putea fi om doar iubind şi ar fi ajuns să iubească doar printr-un accident cosmic repetat... Iar muza începătoare... pe malul mării îngheţat... a eşuat...

Omul sălbatic era prea blând şi neiniţiat... Se închina muzei novice şi-o certa. Îi aduna lemne pe plajă şi le punea pe foc pe zeul de mare să îl trimită înapoi, dar să o ia de mână se temea. Nu o lăsa să plece, o ţinea ostatică, dar să o atingă se temea. Avea ochi nobili şi două gropiţe scupltate în zâmbet pe căpăţâna-i de piatră. A întrebat:

-A cui e chitara?

-A unui copil... îi spuse muza. Sălbatic, dar ştia...

-Şi ce ţi-a cântat?

-Visare...

-Şi ce mai?

-... ea a plecat.

Copilul pe plajă, de Bahus îmbătat, deşi-l jefuise, o aştepta să-i dea ceva ce uitase să-i ia. Îi dete zâmbetul lui cules dintr-o scoică şi prima lui îmbrăţişare...

Chitara ajunse-napoi acolo unde trebuia.