joi, 11 martie 2010

Mine şi tine



De la tine n-am mai scris din tine. Şi din tine nu mai ştiu de tine. Numele tău nu-mi aminteşte de tine în mine, dar tu îmi aminteşti de numele tău, în tine. Pe tine nu te mai simt la tine, ci la mine. Tine şi mine se contrazic. Mine şi tine se vor unul pe altul. Sunt exact la fel cu excepţia unei consoane şi pare că excepţia contează mai mult decât asemănările. Mine şi tine gândesc că nu sunt prea importante între miile de cuvinte şi mine şi-ar putea găsi un partener în cuvântul "sau", "şi" sau poate în cuvinte libaneze. Şi tine ar putea face la fel. Un cititor ştie însă cum se potrivesc de bine mine cu tine şi de ce. Ştie şi când ne certam şi că e inevitabil. Dar noi, în încăpăţânarea noastră, nu vrem să vedem că suntem mine pentru tine.
-Eu vreau să fiu un cuvânt portughez pentru că sunt atât de poetice! zise mine captivat.
-Eşti prost! Latina e rădăcina tuturor limbilor! În ea e cunoaşterea. Reteză tine.
-Eu vreau să fiu verbul acţiunii! E cel mai folosit.
-Vei fi vlăguit... Substantivele stau în propoziţii pe piedestale!
-Tine! De ce nu vrei să visezi?
-Mine, îţi vine totul aşa de uşor!
-Tu te limitezi singur!
Şi am rămas în mine. Tu ai călătorit cu tine. De ce?
Pentru că ni se plimbă cuvintele în gură....