What if the storm ends and I don't see you?

Time is different now and it flows through meaningless glass curves. I used to be certain which way was forward, but now future and past are not so different alas. I'm in a place of joining confusion and I have that feeling that I can almost see the light... I can almost grasp that flight... but still I'm so far in the dark... so deeply buried in the ground... I'm ready to give up and the only thing that keeps me going is my last glimpse of hope... of desperate hope: that this wall is the last wall, that this step is the last step, that beyond this second lies freedom and nothing more.

Oh, please... just tear me apart or make me be! Don't leave me drifting... I just need to know which one it will be.

But first, before you give me your answer I need to show you: ... Everything.

I want you to see how often and how close I got to losing but how I never did.

I want you to see the hanging strings I broke away from against all odds.

I want you to see the fields of dandelions bloated in the wind, the frail trail of lilac flowers, the sand of smoke near the black sea, the moments of silent desolation when I sat listening to my soul crying.

I want you to see how in a star-lit night before the first street lamp's light I always honor the sky with a pirouette.

I want you to see how I traveled my world with my own feet and written my story with my own feathers and sculpted my person with my own hands.

But most of all I want you to see your own amber eyes. Discover how they flicker of truths anyone can know but does not stop to read... How you hold your own guitar that reeks of great longings, not songs... How you smile one sincere smile enough to sustain life in the void between our planets... I want you to take my eyes and try them on... To look at yourself and never feel the same...

I want you to know...

But first, first I must fight your fight without you knowing and this blindness is breaking my sight. I must protect your being without touching it, and this uselessness is squekingly rusting my nerves. I must scatter bliss upon your life and for this stealth from gods I will suffer my exile. Note I do not care of my inconsequential faith and may your mind be at peace secretly knowing I exist in order to protect you.

De Vama asta am să mă-ndragostestesc...

Am plecat de-acasă şi... n-am lăsat nimic pe masă. Cel mai de valoare lucru pe care l-am luat cu noi a fost voia bună şi un bloc de desen pe care am scris pe rând: Sighişoara, BV, BUC, C-ŢA, VAMĂ. Doar 3 fete cu autostopul şi trenul... Lumea s-a scandalizat, dar am ajuns în Vamă cu 20 de lei mai puţin, iar pe drumul înapoi am dat 0 lei!

Voiam cumva dintotdeauna să fac lucrul acesta pentru că mi se pare ceva reprezentativ României, dacă nu românilor, ceva ce trebuie păstrat în trezoreria de valori a ţării.

Acolo: nisip, mare albastră, soare puternic, oameni superbi, fum, vise, nepăsare, chitare, muzică delirantă. Cred că, dacă cineva s-ar fi gândit cum ar fi o zi de rai veridică... ar fi fost aceea... oameni faini, diferiţi, orice luat aşa cum e - fără modificări, care nu au nicio treabă, stau lungiţi la soare şi fumează (ce apucă) cu o bere rece ocazional şi marea în faţă, eventual şi ceva de-ale gurii.

Cel mai rău îmi pare acum că nu am surprins diversitatea și creativitatea artizanilor care și-au ănchiriat ori improvizat tarabe. Excursia asta m-a inspirat s-ai creez uneia dintre companioanele mele de calătorie o gentă din două discuri de platan, găurite cu bromașina și cusute cu ață roșie.
 
Când se lasă seară peste Vama Veche, terasele se umplu cu ajutorul brizei tot mai reci a mării - Marea noastră Neagră, și gloata se strânge la o înșiruire de concerte în care își sparge toată energia...

Distracţia și starea de spirit nu vine totuşi de la locul acela... vine de la oamenii care au ținut să-l facă să fie aşa. Dacă reușești să îți păstrezi atitudinea pozitivă, chair în ciuda cotidianului și să apreciezi ce ţi se întâmplă poate fi un 1 mai în vamă în fiecare zi!