Erau trei şi o chitară

Erau trei: Un semi-zeu olimpian, un om sălbatic şi un copil. Copilul cânta angelic, dar scârţâit la o chitară bătătorită de sentimente, pe-o plajă pustie. Un suflet uscat de fată, trecu plictisit şi, uimit de zâmbetu-i extrem de senin, s-a oprit. S-a strecurat ilicit în compoziţia chitarei. S-a transformat în muză , s-a împărţit în 3 şi nu a fost destul pentru niciunul.

Semi-zeul olimpian nu mai vedea frumosul deşi, şi tocmai pentru că, era semi-zeu şi privea prin sufletul omului şi al zeului. Pe umerii lui nu apăsau doar alge şi scoici ci toate tainele lumii strânse într-un fir de nisip. Ochii lui nu pot fi priviţi de către niciun muritor fie el creatură a apei sau a nopţii sau a soarelui. Ieşit din valurile mării îşi aşeză piciorul pe nispul înzepezit şi-l cuceri.
Putea fi îmblânzit doar dacă o muză l-ar minţi iubindu-l şi ar putea să-l surprindă... Ar trebui să-i caute şi să-i găsească paradoxurile exacte la momentul potrivit... Semi-zeul putea fi om doar iubind şi ar fi ajuns să iubească doar printr-un accident cosmic repetat... Iar muza începătoare... pe malul mării îngheţat... a eşuat...

Omul sălbatic era prea blând şi neiniţiat... Se închina muzei novice şi-o certa. Îi aduna lemne pe plajă şi le punea pe foc pe zeul de mare să îl trimită înapoi, dar să o ia de mână se temea. Nu o lăsa să plece, o ţinea ostatică, dar să o atingă se temea. Avea ochi nobili şi două gropiţe scupltate în zâmbet pe căpăţâna-i de piatră. A întrebat:

-A cui e chitara?

-A unui copil... îi spuse muza. Sălbatic, dar ştia...

-Şi ce ţi-a cântat?

-Visare...

-Şi ce mai?

-... ea a plecat.

Copilul pe plajă, de Bahus îmbătat, deşi-l jefuise, o aştepta să-i dea ceva ce uitase să-i ia. Îi dete zâmbetul lui cules dintr-o scoică şi prima lui îmbrăţişare...

Chitara ajunse-napoi acolo unde trebuia.