Drumul ce duce afară din iad e infinit, dar e făcut inteligent, ca o spirală... astfel că fiecăruia îi pare ca nu mai are mult până la ieșire, judecând după frecvența cotiturilor, iar păcătoșii ce călătoresc pe el sunt ca o ferma de furnici pentru demonii care îi pândesc.
Încercând să îți salvezi sufletul, pe drumul ce duce afară din iad ori mai adânc în iad: ai pornit înarmat. Singur, în ceață, ești orb. Vâjâitul asurzitor de suflete în agonie te fac și surd. Instinctul se zvârcolește în măruntaie. Aveai un tovaraș și el îți oferea o stare de calm deși nu te-ar fi putut apăra împotriva morții. Acum știi că e undeva în dreapta ta, dar nu-l vezi. Din când în când îl auzi scrâșnind din dinți și șușotind pe un ton familiar.
Dintr-o dată un succumb apare și îți înțepenește simțurile. Începe un dans ritualic unduit și îți profanează sufletul încet și dureros. Suporți doar la gândul că, dacă păcălești demonul, nu va afla de existența tovarășului tău și acesta va scăpa. Te osândești la chinuri eterne, iar când îți întorci chipul sfârșit să ai ca ultimă bucurie evadarea lui ... îl vezi privindu-te și nu înțelegi ce se întâmplă. Cu o ultimă fixație în ochii lui realizezi că, dinainte să-l cunoști, tovarașul tău nu era altul decât Asmodeus. Și acum ești înapoi în marea de păcătoși creduli ori naivi.
Iadul nu-l poți părăsii... Iluzia că ai fi putut, atât de dulce, îl face tot mai dureros pe zi ce trece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu