Definiţie a iubirii

Mi se pare că iubirea, dragostea sau cum vreţi să-i spuneţi este drogul oricărei fete... iar iubirea perfectă, ideală este drogul suprem, absolut: ... ... ... este un drog atât de puternic încât simpla lui imagine sau simplul gând la el te poate face dependentă.

Nu ştiu ce e iubirea adevărată, dar un concept a înflorit deja în mintea mea şi anume acela că aceasta implică ca tu să-i doreşti numai fericirea celui pe care-l iubeşti; atât, şi nu mai mult. Să te hrăneşti pur şi simplu din frumuseţea fericirii sale. Chiar dacă trebuie să lucrezi din umbră, să te ascunzi, să te străduieşti mult în van, fără ca nimeni să-ţi recunoască munca, asta să nu conteze pentru tine: reala ta pasiune să fie aceea de a face acea persoană fericită.
Frumuseţea şi fericirea: două forme de existenţă a materiei, dacă nu extrem de abstracte, cel puţin ameţitor de relative, definind (pentru mine) o formă şi mai ambiguă : iubirea. Pe lângă aceşti doi stâlpi majori prin care recunoşti dragostea, se întrepătrund sentimentul de înălţare, melancolia, tristeţea, suferinţa, romantismul, neliniştea, nerăbdarea... toate mărunţişurile ce te fac să simţi că trăieşti... şi dorul, da un cuvânt care există doar în limba română...

Sacrificiul suprem în dragoste nu e să-ţi dai viaţa pentru cineva ci să renunţi la el. Asta mi se pare că aduce cu sine cea mai multă suferinţă; să poţi să te desprinzi de el ca să fie fericit, nu să renunţi la tine, ci să renunţi la ceea ce îţi doreşti cel mai mult, adică la el, să îl laşi liber chiar dacă asta te va face să suferi enorm...

Visul unei nopţi de vară...

Ţin minte nopţile când stăteam în parc auzind în surdină bârfele unei prietene ce rodea seminţe, bea bere şi se credea o domnişoară finuţă şi subapreciată. Eu eram absorbită de magia stelelor ce, chiar ca într-un basm, erau întinse pe un abis negru, mărginit de frunze din corolele copacilor. Vântul bătea rece, iar eu stăteam îngrămădită cu genunchii traşi la piept şi îmi plăcea să visez că într-o seară de vară magnifică ca acesta, dacă nu chiar acum, vei veni şi mă vei îmbrăţişa ca să-mi ţi de cald şi vom putea sta doar contemplând la stele unul în braţele celuilalt...

Acum nu mai e vara, dar stelele tot ne aşteaptă....

Gânduri de noapte

Lumea asta nu stă să te aştepte, dar sincer, nici n-ar vrea. Fiecare merge în direcţia lui. Stai pe o bancă, noaptea, singur, şi strada e plină de felinare, dar cu toate astea goală… ca o cameră foarte frumoasă în care nu mai stă nimeni… şi stând pe bancă timpul se ondulează în jurul tău şi vezi venind două maşini în direcţii opuse, iar lumnia faruruilor lor se intersectează fix în faţa ta, ele trec una pe lângă alta în viteză, dar momentul în care se întrepătrund îţi rămâne întipărit în minte oprit de timp… Care mergea în direcţia bună ? Care nu? Înspre ce tot fugim? Şi chiar are rost?

Mai ştii când te întorceai singur acasă şi te gândeai: “am să mă aşez pe o bancă”. Dar apoi te răzgândeai, « de ce să mă aşez »? Aşează-te şi priveşte lumea cum aleargă spre nimic! De ce un te-ai aşezat niciodată?