Ţin minte nopţile când stăteam în parc auzind în surdină bârfele unei prietene ce rodea seminţe, bea bere şi se credea o domnişoară finuţă şi subapreciată. Eu eram absorbită de magia stelelor ce, chiar ca într-un basm, erau întinse pe un abis negru, mărginit de frunze din corolele copacilor. Vântul bătea rece, iar eu stăteam îngrămădită cu genunchii traşi la piept şi îmi plăcea să visez că într-o seară de vară magnifică ca acesta, dacă nu chiar acum, vei veni şi mă vei îmbrăţişa ca să-mi ţi de cald şi vom putea sta doar contemplând la stele unul în braţele celuilalt...
Acum nu mai e vara, dar stelele tot ne aşteaptă....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu