Sans Subir

Yes, I want to do all that with you.
I want to laugh until we forget how to do it anymore.
I want to caress your smile.
I want to feel your eyes piercing my soul though my back is turned on you.
I want to know the wind is carrying my perfume in your direction.
I want to believe you chose me, as I chose you.
I want to live with you between sky, sea and earth and not care about anything else.
I want to love you without regrets, knowing you deserve every crumb of it.
I want to try to forget you, but never to able to.
I want to always breathe in the air you breathe out ... but that is not possible is it?

I really just then need you to promise me I will be happy someday... without having made any compromises.... though it might not be with you... Promise me I will never regret time spent with you but not spending time with you.... and most of all promise me that if I don't find happiness you will find it for me and send it in the post in an envelope marked SS. (Sans subir)

I was a dreamer

I was a dreamer... Staring at windows...

This world is full of temptations and though you or I don't see them now, if we're inspired enough to turn our heads we'll notice they're footsteps... No! our head screams smothered by smoke til we can't hear it any more.

What are we doing? What should we do? And ... what could we do?

Intellectuality just weighs hard on my mental health and I'm starting to hate who I've become but the bad part is that I also heated who I used to be.

Where are we going? Where should we go? And ... Where could we go?

The path is steep and I just can't humanly realize which way is the smartest to take. A leaf in the wind captures my slow attention and again I'm lost in this big great woods. And I don't know... I just don't... Should I enjoy it or should I go? Is this a fantasy or a horror?

Who do I love? Who should I love? And ... Who could I love?

What if the storm ends and I don't see you?

Time is different now and it flows through meaningless glass curves. I used to be certain which way was forward, but now future and past are not so different alas. I'm in a place of joining confusion and I have that feeling that I can almost see the light... I can almost grasp that flight... but still I'm so far in the dark... so deeply buried in the ground... I'm ready to give up and the only thing that keeps me going is my last glimpse of hope... of desperate hope: that this wall is the last wall, that this step is the last step, that beyond this second lies freedom and nothing more.

Oh, please... just tear me apart or make me be! Don't leave me drifting... I just need to know which one it will be.

But first, before you give me your answer I need to show you: ... Everything.

I want you to see how often and how close I got to losing but how I never did.

I want you to see the hanging strings I broke away from against all odds.

I want you to see the fields of dandelions bloated in the wind, the frail trail of lilac flowers, the sand of smoke near the black sea, the moments of silent desolation when I sat listening to my soul crying.

I want you to see how in a star-lit night before the first street lamp's light I always honor the sky with a pirouette.

I want you to see how I traveled my world with my own feet and written my story with my own feathers and sculpted my person with my own hands.

But most of all I want you to see your own amber eyes. Discover how they flicker of truths anyone can know but does not stop to read... How you hold your own guitar that reeks of great longings, not songs... How you smile one sincere smile enough to sustain life in the void between our planets... I want you to take my eyes and try them on... To look at yourself and never feel the same...

I want you to know...

But first, first I must fight your fight without you knowing and this blindness is breaking my sight. I must protect your being without touching it, and this uselessness is squekingly rusting my nerves. I must scatter bliss upon your life and for this stealth from gods I will suffer my exile. Note I do not care of my inconsequential faith and may your mind be at peace secretly knowing I exist in order to protect you.

De Vama asta am să mă-ndragostestesc...

Am plecat de-acasă şi... n-am lăsat nimic pe masă. Cel mai de valoare lucru pe care l-am luat cu noi a fost voia bună şi un bloc de desen pe care am scris pe rând: Sighişoara, BV, BUC, C-ŢA, VAMĂ. Doar 3 fete cu autostopul şi trenul... Lumea s-a scandalizat, dar am ajuns în Vamă cu 20 de lei mai puţin, iar pe drumul înapoi am dat 0 lei!

Voiam cumva dintotdeauna să fac lucrul acesta pentru că mi se pare ceva reprezentativ României, dacă nu românilor, ceva ce trebuie păstrat în trezoreria de valori a ţării.

Acolo: nisip, mare albastră, soare puternic, oameni superbi, fum, vise, nepăsare, chitare, muzică delirantă. Cred că, dacă cineva s-ar fi gândit cum ar fi o zi de rai veridică... ar fi fost aceea... oameni faini, diferiţi, orice luat aşa cum e - fără modificări, care nu au nicio treabă, stau lungiţi la soare şi fumează (ce apucă) cu o bere rece ocazional şi marea în faţă, eventual şi ceva de-ale gurii.

Cel mai rău îmi pare acum că nu am surprins diversitatea și creativitatea artizanilor care și-au ănchiriat ori improvizat tarabe. Excursia asta m-a inspirat s-ai creez uneia dintre companioanele mele de calătorie o gentă din două discuri de platan, găurite cu bromașina și cusute cu ață roșie.
 
Când se lasă seară peste Vama Veche, terasele se umplu cu ajutorul brizei tot mai reci a mării - Marea noastră Neagră, și gloata se strânge la o înșiruire de concerte în care își sparge toată energia...

Distracţia și starea de spirit nu vine totuşi de la locul acela... vine de la oamenii care au ținut să-l facă să fie aşa. Dacă reușești să îți păstrezi atitudinea pozitivă, chair în ciuda cotidianului și să apreciezi ce ţi se întâmplă poate fi un 1 mai în vamă în fiecare zi!

Mine şi tine

De la tine n-am mai scris din tine. Şi din tine nu mai ştiu de tine. Numele tău nu-mi aminteşte de tine în mine, dar tu îmi aminteşti de numele tău, în tine. Pe tine nu te mai simt la tine, ci la mine. Tine şi mine se contrazic. Mine şi tine se vor unul pe altul. Sunt exact la fel cu excepţia unei consoane şi pare că excepţia contează mai mult decât asemănările. Mine şi tine gândesc că nu sunt prea importante între miile de cuvinte şi mine şi-ar putea găsi un partener în cuvântul "sau", "şi" sau poate în cuvinte libaneze. Şi tine ar putea face la fel. Un cititor ştie însă cum se potrivesc de bine mine cu tine şi de ce. Ştie şi când ne certam şi că e inevitabil. Dar noi, în încăpăţânarea noastră, nu vrem să vedem că suntem mine pentru tine.

-Eu vreau să fiu un cuvânt portughez pentru că sunt atât de poetice! zise mine captivat.

-Eşti prost! Latina e rădăcina tuturor limbilor! În ea e cunoaşterea. Reteză tine.

-Eu vreau să fiu verbul acţiunii! E cel mai folosit.

-Vei fi vlăguit... Substantivele stau în propoziţii pe piedestale!

-Tine! De ce nu vrei să visezi?

-Mine, îţi vine totul aşa de uşor!

-Tu te limitezi singur!

Şi am rămas în mine. Tu ai călătorit cu tine. De ce?

Pentru că ni se plimbă cuvintele în gură....

Stai!

Stai! Şi dacă stai destul nu va mai trebui să pleci...
Fii! Şi-atunci ai să titrezi tot ce au crezut oamenii până acum!
Mergi! Sub paşii tăi nisipul se va frânge în sticlă.
Priveşte! Realitatea se va topi pe scheletul imaginaţiei tale!
Expiră! Şi forma aerului va prinde înţeles pentru mine...
Rosteşte! Ecoul tău va înmărmuri clipa...
Iubeşte! Şi-ai să poţi să atingi vidul cu îmbrăţişarea.
Crezi! Şi atunci ai să ai toate verbele sub pana de la chitară...

Dormi!

Dormi!

Şi-apoi mai dormi puţin!
Lumea să curgă pe străzi şi tu să te speli de ei şi să vezi că sub straturi tu ai un suflet.

Zmeură

Nu ştiu de ce, dar sper şi cred că ai

... un sărut de zmeură zdrobită ...

Spirala

Ador iubirile imposibile.

Ruperea aceea interioară...

Două direcţii opuse ce te trag cu atât mai tare cu cât te îndepărtezi de ele...

Te sfâşii, deci simţi...

Şi-apoi trăgând toată persoana ta ruptă după tine te târâi până în mijlocul spiralei şi descoperi o linişte la care nu sperai... un calm surd, o apă neagră şi lină în care ştii că se ascunde ceva... nici nu mai speri... apoi o clipă te gândeşti că poate... te-ai înşelat şi fix atunci o undă îţi spune: e doar o chestiune de timp.

Ce credeai că special pentru tine o să se oprească timpul şi ai să afli cum?

Nimeni n-a ştiut vreodată.

Toţi trec prin spirală şi unii ies... cel puţin aşa îmi place să cred, că există şi o cale înapoi...

Erau trei şi o chitară

Erau trei: Un semi-zeu olimpian, un om sălbatic şi un copil. Copilul cânta angelic, dar scârţâit la o chitară bătătorită de sentimente, pe-o plajă pustie. Un suflet uscat de fată, trecu plictisit şi, uimit de zâmbetu-i extrem de senin, s-a oprit. S-a strecurat ilicit în compoziţia chitarei. S-a transformat în muză , s-a împărţit în 3 şi nu a fost destul pentru niciunul.

Semi-zeul olimpian nu mai vedea frumosul deşi, şi tocmai pentru că, era semi-zeu şi privea prin sufletul omului şi al zeului. Pe umerii lui nu apăsau doar alge şi scoici ci toate tainele lumii strânse într-un fir de nisip. Ochii lui nu pot fi priviţi de către niciun muritor fie el creatură a apei sau a nopţii sau a soarelui. Ieşit din valurile mării îşi aşeză piciorul pe nispul înzepezit şi-l cuceri.
Putea fi îmblânzit doar dacă o muză l-ar minţi iubindu-l şi ar putea să-l surprindă... Ar trebui să-i caute şi să-i găsească paradoxurile exacte la momentul potrivit... Semi-zeul putea fi om doar iubind şi ar fi ajuns să iubească doar printr-un accident cosmic repetat... Iar muza începătoare... pe malul mării îngheţat... a eşuat...

Omul sălbatic era prea blând şi neiniţiat... Se închina muzei novice şi-o certa. Îi aduna lemne pe plajă şi le punea pe foc pe zeul de mare să îl trimită înapoi, dar să o ia de mână se temea. Nu o lăsa să plece, o ţinea ostatică, dar să o atingă se temea. Avea ochi nobili şi două gropiţe scupltate în zâmbet pe căpăţâna-i de piatră. A întrebat:

-A cui e chitara?

-A unui copil... îi spuse muza. Sălbatic, dar ştia...

-Şi ce ţi-a cântat?

-Visare...

-Şi ce mai?

-... ea a plecat.

Copilul pe plajă, de Bahus îmbătat, deşi-l jefuise, o aştepta să-i dea ceva ce uitase să-i ia. Îi dete zâmbetul lui cules dintr-o scoică şi prima lui îmbrăţişare...

Chitara ajunse-napoi acolo unde trebuia.

Lumină, cladă, lină...

E soare... şi-i pare că lumea asta toată e a mea...


Bere Gratis - Pas in doi

Există o bucată de jar undeva ascunsă de gerul de afară; e o bucată care în timpul unei explozii solare de anverguri mici pentru stea, absolut incontestabil de mari pentru mine şi tine, s-a desprins şi a izbit Pământul ca să ne pecetluiască vieţile. Am rămas plutind în lavă şi ne-am descompuns, apoi ne-am fosilizat... dar noi n-am ştiut asta, noi am murit cu un zâmbet pe buze visând lanuri de grâu înmuaite în soare şi adieri calde în zile de vară... Razele se oglindesc în zâmetul tău prea mare şi în albul inului...

Suntem fericiţi în bucata de jar din şemineu chiar dacă în real ne descompunem...

Suntem fericiţi...

Doar în acea clipă...

Dar... suntem atât de fericiţi!

A merge...

Hai să discută o clipă despre ce ai făcut tu de când ai învăţat să mergi...

Câţi paşi ai făcut la dreapta? ... şi apoi înapoi la stânga?

Câţi înainte... şi apoi înapoi? Şi dacă ar fi să însumăm ce ai făcut tu în anii tăi de viaţă cu darul mersului, ignorând maşinile şi avioanele şi drumurile la baie ţi-ar fi ajuns să mergi de 4 ori în jurul lumii... pe jos!

În mersul tău hectic ai fi putut să nu te opreşti şi tot ne-am fi întâlnit de patru ori. Ne-ar fi ajuns. Nu mă aştept la mai mult. Dacă am fi fost hotărâţi ne-am fi putut vedea de 8 ori... dar n-am ştiut ori n-am crezut ori ne-a fost frică şi toată viaţa am bătucit aceleaşi cercuri.

Dacă ne-am opri chiar acum şi am merge în orice direcţie fără să o schimbă cum fac Luna cu Soarele tot ne-am întâlni o dată.

În lumea mea Eminescu e-mpărat

Chiar dacă nu l-am întâlnit niciodată, Eminescu a însemnat pentru mine mult mai mult decât oricare dintre părinţii mei. Mai mult şi decât cel mai bun profesor al meu...

Eminescu e cel care a creat lumea în care îmi pierd eu vremea, lumea pe care pot să o iubesc, lumea în care totul are sens şi frumuseţe; nu lumea reală, ea e creată de Dumnezeu... ci imaginea ei care îmi dă sănătate mintală...

În lumea mea Eminescu e-mpărat.

În lumea mea tot timpul şi tot spaţiul sunt două corăbii îndepărtate de malul pe care stau.

Eu şed şi mă cufund adânc într-un grăunte de nisip...

Magazin de anticariat

Trebuie să-ţi spun de acum că dacă o să se întâmple toată chestia asta o să-mi pară rău pentru toate celelate chestii care nu s-au întâmplat, dar dacă nu o să se întâmple nu o să-mi pară rău pentru ele. Trebuie să ştii de la început că eşti un trandafir şi ca tine sunt cu miile, eşti mai frumos decât o floare ordinară dar eu vreau o orhidee albă, ştii?

...

Eu sunt îndrăgostită de un om pe care nu l-am cunoscut niciodată dar îl ştiu bucată cu bucată. E prea ciudat?

El e?

Da.

Şi e perfect?

Nu.

Nu se poate să nu-l fi făcut perfect!

Îl cunosc şi câteodată e prea rece, dar alteori e aşa de senin... Şi are ochi de care nu te mai saturi şi un râs frumos. Ţie îţi urăsc râsul. E ca un scârţâit de copil. Eşti un copil! Nu vezi ce fac? Eu sunt de vină... Şi tu crezi că eu... că eu pot... că va fi bine cu mine... te vei putea schimba... eşti pierdut şi eu mă voi pierde cu tine.

Pierde-te! Ai zis senin şi cârţăit.

Nu pot. Sunt oameni care au nevoie de mine. Dacă te iau am să fiu oribilă nu numai pentru că te voi ruina dar mă voi ruina şi pe mine. Orhideea ce o să zică când o să miros a trandafir? O să mă pierd în marea de oameni ordinari şi tu nu vezi că tot ce îmi doresc de fapt nu e gloria aia sau pe el sau banii? Eu vreau să fac ceva... tu vrei să nu.

Aşa-i.

Nici n-ai încercat să lupţi. M-ai fi putut avea cu cuvinte goale doar să fi fost rostite cu patos... Mă laşi celorlalte buruieni? Dacă n-am să văd niciodată orhidee? Atunci ce? O să regret tot buchetul de trandafiri şi o să-mi plâng în mediocritate. Îmi fac etern singură... Tu ce îmi faci?

Magazin de anticariat... vieţe distruse în jurul meu şi eu vreau să o distrug exact în acelaşi fel. Eşti prea mic şi prost şi neblond copile... Încă nu pot să fac ce nu cred şi încă am în ce crede. Atât a fost. Pătrăţele.

Oamenii nu ştiu ce vor

Oamenii nu ştiu niciodată ce vor şi aceasta se datorează simplului fapt că aşa le e scris codul genetic. Paradoxal oamenii au nevoie să ştie ceea ce vor; de aceea se mint ei pe ei însăşi, unii pe alţii, în familie, între prieteni, dar mai ales pe ei însăşi; se mint de mai multe ori în aceaşi zi...

Nu are nimic dacă nu fac patul, doar stau singur în casă!... Dacă îi spun doar am să o supăr, aşa evit multă dramă... Dacă o să-mi aducă o floare am să-l iert! ... Nu, nu ştiam că e alergic la flori!... Profa e proastă! Mi-a dat 1,20! Nu aveam cum să ştiu! ... De fapt nu m-a iubit! Mă ¤¤¤ pe faţa lui! M-a folosit!... Eu niciodată nu am spus aşa ceva! ... Totul va fi bine ... Parcă am mai slăbit... O să mănanc doar o bucată de ciocolată... De mâine mă las de fumat!... Arăt altfel la costum...

Minciuni!

De ce nu pot avea oamenii ce vor? Pentru că îşi doresc lucruri atemporale : aripi, frumuseţe, un etern de iubire şi le înlocuiesc cu lucruri momentane, pe care le simt, le văd, le pot pipăi: avioane, tratamente faciale, fata aceea... Tu nu vrei să te faci pilot, de fapt tu vrei să zbori... Te-ai gândit vreodata aşa?... Nu trebuie să pleci de acasă, să te antrenezi, să nu te mai faci doctor... trebuie să iei o parapantă în mână sau să fi pilot amator... Trăieşti o dramă inexistentă care persistă doar în mintea ta... Şi de fapt tu nu vrei să te faci doctor, vrei să salvezi oameni... Nu vrei să rămâi acasă... vrei să îţi vezi familia zilnic... De ce denaturezi adevărul? Minţi!

Cele mai multe alegeri pe care le faci sunt pentru că acuzi lumea că nu oferă alte soluţii... şi ăsta e un neadevăr... Ştii ce e bine şi ce e rău în străfundul tău... poţi să te întrebi chiar acum care e soluţia bună? şi totuşi ai să vezi că poate nu ai ales binele... De ce e aşa greu? ... Pentru că are o frumuseţe înlăcrimată...

Restaurant de lux - pereţi înoroiaţi; colier de perle - brăţară împletită; şampanie - o bere la cutie; caviar - napolitane de anul trecut; rochia roşie - o bluză nouă;

De ce trebuie să creăm obiecte? Fără ele nu putem fi fericiţi. Am citit poveşti de dragoste pline de lux. Dar acelea cu copii orfani? Nici una nu e povestea noastră... De ce nu suntem speciali în niciun fel? Povestea noastră nu e niciodată una extraordinară... Ca mine sunt cu miile... De ce aş schimba EU ceva?

O poveste extraordinară începe cu un om extraordinar, circumstanţele vor veni pe parcurs, iar poveştile eterne nu au avut niciodată precedent aşa că ai o şansă cât de cât bună să produci o poveste interesantă.

Lucrurile cu adevărat frumoase sunt frumoase şi prin faptul că le poate avea oricine... Sunt simple.

marea, cerul, o zi de mai, un zâmbet, o mulţumire, un prieten fericit, o coincidenţă stranie, ceva diferit...

Someday you will be loved

I once knew a girl with purple black eyes and ebony hair on her marble-white face. She smiled always brightly but I could see the sad violet hiding there. She would ask me meaningless things but I knew what she really said... I couldn't answer her...

I once knew a boy with short chestnut hair and the sweetest childish face... He would embrace me and then he would simply ignore me... I knew what he really meant... I couldn't pretend like I did not care...

She had stars in her head and knew them all by name... She would dance me around into anything... We had nights veiled in smoke, beer and chocolate cake as we watched over the lights of the city...

I would lie in his arms and watch him sleep... as a soap bubble breaks and water drops drip so I had to go and leave him alone... Cause we could not be as he was born later than me and he deserved someone to care for his own dreams and not live in another world...

One day she fled as I knew she would fly and only left this note...

You'll be loved like you never have known and the memoirs of me would seem more like bad dreams. Just a series of blurs... like I never occurred... Some day you will be loved! You may feel alone when you're falling asleep but I know your heart belongs to someone you've yet to meet...

Someday...

you will

be loved... *

*(Death cab for cutie - Someday you will be loved)